Me and myself

De Ziua Copilului, despre sport şi educaţie

2011-06-01T10:25:00.002+03:00

Dragi copii, părinţi, bunici, profesori şi antrenori, m-am hotărât să vă scriu pentru că m-am săturat să mă tot lovesc de îndemnuri false despre cum e mai bine să-ţi educi copilul. Majoritatea oamenilor are tendinţa să îndemne copiii în doar două direcţii, complet distincte: fie către sport, fie către şcoală alias educaţie. Din punctul meu de vedere este complet eronat. Sportul nu poate exista fără educaţie, cum nici educaţia de calitate nu se poate face fără sport. Mă lovesc zilnic de tineri şi copii palizi, cu ochii încercănaţi, aduşi de spate, cocoşaţi de atâta stat la calculator sau, dimpotrivă, de unii cu o energie inepuizabilă, mereu în mişcare, cu obrajii în flăcări, dar cu un vocabular de mahala, fără maniere, plini de tupeu nesimţit şi semianalfabeţi. Pe primii lumea îi cataloghează drept tocilari, iar pe ultimii derbedei. Dacă cineva le-ar spune copiilor că trebuie să fie sănătoşi pentru a putea învăţa cu folos şi că sănătatea atât fizică, dar şi psihică se obţin prin combinaţia sport-educaţie, poate că lucrurile ar sta cu totul altfel.

Săptămâna trecută, Vlad s-a întrecut pe sine şi a reuşit să demonstreze că un an întreg a muncit cu folos. A obţinut trofeul Petre Deac la concursul de înot de la Piteşti, pe categoria sa de vârstă. Şi eu şi taică-su am fost foarte mândri de el, iar acum aşteptăm să vedem rezultatele şcolare. Bineînţeles că toată lumea ne-a felicitat şi a urmat replica celebră: „Lăsaţi băiatul în pace, nu-l mai cicăliţi cu atâta şcoală!”. Am auzit îndemnul ăsta de atâtea ori şi am încercat să le explic tuturor în atâtea feluri că nu se poate una fără alta, încât am obosit. Dragii mei, un mare sportiv nu trebuie să ştie să vorbească, să citească, să scrie corect? Nu are nevoie să socotească, să ştie anatomia corpului, să cunoască mai multe despre natură, geografie, istorie, etc? De ce ne vrem sportivii semianalfabeţi? NU găsesc răspuns la această întrebare, oricât m-aş strădui. Sau dimpotrivă... Excelenţele noastre nu trebuie să fie sănătoase din punct de vedere fizic? Cum îşi pot ei îmbunătăţi activitatea creierului, dacă acesta şade într-un corp slăbit, fără vlagă, anemic?

De Ziua Copilului, dar şi în orice altă zi, îndemnaţi-vă copilul să facă mişcare, sport. Înşiraţi-i beneficiile alergării, înotului, jocului cu mingea, gimnasticii etc... Spuneţi-i că în felul acesta creierul lui se va oxigena mai mult şi va putea găsi soluţii strălucite şi rapide la toate problemele cu care se confruntă, să inima lui va fi mai sănătoasă, că trupul lui va fi mai viguros. De asemenea, îndemnaţi-l să citească mai mult, să deseneze, să cânte, chiar dacă nu are voce, să memoreze poezii şi să dezlege rebusuri.

Contrar părerii multora că Vlad este făcut, născut pentru sport, el are şi alte preocupări. Îi plac cărţile, dar îi este lene să le citească, memorează cu uşurinţă poezii, îi place muzica, deşi nu are o voce extraordinară, povesteşte minunat şi îi plac problemele distractive. Aşa că tuturor celor care mă îndeamnă în fiecare zi să o las mai moale cu şcoala, le răspund că eu vreau un copil sănătos, nu geniu, nu sportiv de performanţă. Iar copiii nu pot fi sănătoşi dacă nu au o minte sănătoasă, într-un corp sănătos.

La mulţi ani tuturor copiilor, lui Vlad şi lui Alex în mod special, dar şi acelor copii, sportivi educaţi pe care îi cunosc: Alexia, Andrei, Carla, Alexandra, Alexandru, Sebastian, Ştefan, Răzvan, Karina şi câţi alţii...

Ceva despre fair play în sport

2010-06-06T21:17:00.005+03:00

Primul concurs „pe bune“ al lui Vlad, în care a concurat cu copii de vârsta lui trebuia să însemne o experienţă de neuitat. Şi aşa a şi fost, numai că a avut mai multe conotaţii negative decât pozitive. După atâta muncă şi emoţii, Vlad a câştigat locul I la bras (50 m, în bazin descoperit) şi locul III la liber. Numai că s-a întors acasă doar cu diplome căci medaliile şi cupa au fost date de organizatori - Bucharest Sport Club, copiilor care s-au calificat sub el. Motivul o să vi se pară incredibil: nu este din Bucureşti. Concursul se numeşte Cupa Municipală la înot pentru copii de 7-9 ani şi se desfăşoară la Bucureşti şi pe acest principiu au mers şi organizatorii. Premiile trebuie să le primească bucureşttenii. Ce dacă un copil de la Constanţa a scos nişte timpi extraordinari şi s+a calificat printre primii? El nu primeşte decât o hârtie.
Organizatorii şi sponsorii, oricare au fost ei, sper să treacă prin aceleşi stări prin care am trecut eu ca mamă vizavi de dezamăgirea şi „eşecul“ copilului meu - că îmi venea să mă duc până la Bucureşti să mor cu ei de gât. Mi-a trecut, dar nu de tot. Şi mi-a trecut pentru că Vlad mi-a zis că băieţelul de pe locul II care a luat cupa în locul lui a fost foarte supărat că nu a câştigat el proba de bras. Şi când mi-a zis asta Vlad părea mai degrabă trist pentru băieţelul respectiv decât pentru că lui i se făcuse o mare nedreptate.
Ideea este că, cel puţin la acest concurs, fair play-ul sportiv a rămas o simplă vorbă în vânt. De corectitudine nu mai vorbesc. M-am indignat şi mi-a trecut pentru că am experimentat sentimentul de atâtea ori încât m-am învăţat să-l trec repede la capitolul „şi altele“. Stau însă şi mă gândesc dacă este sănătos şi corect ca Vlad să experimenteze aceste sentimente... De aceea m-am hotărât să scriu. Peste tot. Să spun tuturor. Nu cu mânie, nu cu forţa, ci ca un fapt. Poate că dacă se duce vorba, se schimbă ceva. Sper. Continui să sper că se poate schimba ceva cu ... vorba.

Al doilea concurs

2009-12-01T10:47:00.004+02:00

Nimic nu-l face pe un părinte mai mândru decât realizările copilului său. Deşi nu-şi dă seama în momentul de faţă, Vlad a reuşit o performanţă pentru vârsta lui - a câştigat un locul 4 şi unul 5 la un concurs internaţional de înot. A fost, din nou, cel mai mic dintre toţi concurenţii şi organizatorii l-au băgat în schemă cu înotători de 8 ani. Dar să nu o mai lungesc atâta... deci, a luat locul 4 la spate, cu timpul de 56.03 şi locul 5 la bras cu timpul de 1.09.84. La freestyle a fost descalificat pentru că a atins culoarul cu mâna. A fost destul de frustrant pentru el că era proba lui favorită, dar asta este. Concursul a avut loc la Luxemburg şi până la concurs a avut ocazia să ajungă şi la Paris, la Disneyland. Vă daţi seama ce încântat a putut fi...Pozele sunt de milioane şi bine că l-a avut pe taică-su cu el că altfel ar fi murit de foame la cât de ruşinos este el.
Urmează în week-end-ul ăsta un alt concurs - al treilea - la Hunedoara, Cupa lui Moş Crăciun, de la care el nu vrea să plece fără măcar o medalie. Dacă nu va reuşi, probabil că-i vom face noi una să nu fie foarte dezamăgit :).

Sunt bogata!!!!

2009-11-19T15:15:00.002+02:00

Chiar m-aţi crezut? Ia uitaţi ce mi s-a mai întâmplat.
Ce român nu şi-ar dori, în perioada asta de criză acută sau, mă rog, în orice perioadă, să devină bogat peste noapte? Răspuns: aproape toţi şi eu, de asemenea. Pe premisa aceasta merg şi cei care încearcă să se îmbogăţească, dar pe spinarea naivilor. Şi, din păcate, sunt destui. Săptămâna trecută am primit un email de la un amic din Germania care îmi spunea că trebuie doar să trimit un mesaj tuturor celor pe care îi am în lista de contacte şi voi primi un premiu de la Fundaţia Bill Gates. „Este vorba de un experiment pe care îl face compania Microsoft“, mă lămureşte amicul meu, care nu e orişice fraier în ţara lui de adopţie; este chiar avocat. Scopul „loteriei Microsoft“, căci aşa se cheamă această şmecherie care te poate face milionar (!), era să verifice, vezi Doamne, chiar Bill Gates în persoană, dacă foloseşti aplicaţiile Microsoft. Prietenul din Germania îmi spune chiar că lui i-a venit un premiu de câteva zeci de mii de euro, chiar la câteva zile după ce a trimis mesajul Microsoft.
Cu inima îndoită pe jumătate trimit şi eu mesajul tuturor celor din lista de contacte. Surpriză! Peste doar două zile primesc un email, în limba franceză că am câştigat de la Microsoft 250.000 de euro! Ca să intru în posesia premiului trebuie doar să completez un formular cu datele de identificare pe care să-l trimit juristului Alain Duchet care are un cabinet în Abidjan, Cote D’Ivoire. M-am lămurit, după un schimb de emailuri, că acest stimat domn a fcăut un dosar pentru mine, pe care l-a depus la ei, acolo, la tribunal şi în câteva zile urmează să intru în posesia premiului. Ce trebuie eu să fac? Doar să-i trimit 67 de euro prin Western Union, pe numele secretarei lui. Se pare că suma reprezintă contravaloarea onorariului lui, taxa de timbru fiscal şi alte câteva mici cheltuieli pentru care mi-a trimis un deviz. Jocul s-a oprit la limită, după vreo 5 emailuri în care mă ruga să mă grăbesc, că altfel risc să pierd banii. L-am anunţat că m-am prins care este şmecheria şi brusc nu am mai primit nici un mesaj.
Microsoft habar nu are de asemenea campanii de care se şi dezminte. Microsoft Lottery International este, pe Internet, una dintre cele mai des întâlnite escrocherii de tip loterie. Bill Gates n-a avut vreodată aşa ceva ca obiect de activitate, iar hoţii - pentru că asta sunt cei care trimit mesajele - se folosesc de diverse mărci de prestigiu pentru a câştiga încrederea potenţialelor victime. Din astfel de loterii nu veţi vedea nici un ban vreodată, ba dimpotrivă. Dacă daţi curs invitaţiilor acestor escroci veţi pierde banii sau identitatea, fie amândouă. Ca să le obţină, hoţii vor pretinde că sunt avocaţi, bancheri, oficiali guvernamentali, agenţi secreţi sau agenţi fiscali -orice te-ar putea convinge că sunt persoane respectabile. Dacă reuşesc să-ţi fure datele de identificare le vor folosi ca să deschidă conturi, să contracteze împrumuturi sau să facă achiziţii în numele tău. Furtul de identitate trebuie imediat reclamat autorităţilor, ca şi fraudele electronice.
Potrivit statisticilor, rata arestărilor pentru acest tip de infracţiuni este foarte scăzută. Sunt delicte transnaţionale care se comit prin intermediul unor medii de comunicare ce permit păstrarea anonimatului, ca Internetul sau telefonia celulară pre-paid. Infracţiunea nu poate fi localizată, iar anchetele sunt foarte tehnice în astfel de cazuri, pentru care poliţia e prea puţin specializată.
# Selecţia participanţilor o face computerul, din câteva zeci de mii sau milioane de persoane fizice sau juridice de pe tot globul.
# Se menţionează numele unui agent care se ocupă de procesarea premiului tău.
# Ca parte a unui aşa-zis protocol de securitate ţi se cere să păstrezi secretul asupra informaţiilor privind premiul (numărul biletului câştigător, parola atribuită învingătorului.
# Se invocă faptul că loteria este sponsorizată de Ted Turner (patronul CNN), Bill Gates, Microsoft ori sultanul de Brunei.

Prima zi a celeilalte vieţi

2009-11-18T14:37:00.002+02:00

ora 7.00. Şi în cealaltă viaţă a mea mă trezesc foarte de dimineaţă, altfel risc să pierd toată distracţia. Renunţ la spălatul pe dinţi şi pieptănat. Am pe mine nişte pijamale cam vechi, dar foarte comode. Îmi trag fotoliul balansoar şi îmi aprind o ţigară. La naiba. Am uitat de cafea. Renunţ la bălăngăneală şi mă postez lângă aragaz, aşteptând, cu mintea dusă, să fiarbă zeama aia neagră. Durează circa 10 minute până e toată treaba gata şi pot să mă aşez, din nou, în balasoar, să-mi reiau activitatea. Fumez pierdut în căldura păturilor moi de pe canapea şi îmi vine să adorm, dar realizez că a trecut deja o oră de când m-am trezit. La 9 am o întâlnire, cu un vechi amic.
ora 8.00. Îmi trag nişte pantaloni pe mine şi un pulover necălcat. What the fuck! Nu mă duc la nuntă doar! Încer să-mi aranjez într-un fel sau... altul părul netuns de vreo două-trei sau cine ştie de când. Nu reuşesc şi îl las aşa. Zici că-s cules de pe stradă. Renunţ la dichiseală şi o iau pe jos până la staţia de autobuz. În drum spre staţie surprind câteva priviri ostile, dar nu-mi bat capul. M-am obişnuit cu ele. NU mă gândesc la nimic. D-aia îmi place să mă plimb cu autobuzul, că nu trebuie să mă gândesc la nimic, nu am nici o responsabilitate. Sunt singur printre zeci de oameni. Feţele lor nu-mi spun nimic. Par nişte personaje de desene animate.
ora 9.00. Revin....

Aranjamente florale pentru serbare

2009-06-05T10:30:00.006+03:00

Nimic nu ma irita mai mult decat vestita cheta pentru "doamne". Adica pentru educatoare, invatatoare si alte doamne de soiul acesta. De aceea m-am hotarat ca anul acesta sa fac nota discordanta si sa nu mai contribui la strangerea de fonfuri pentru evenimente gen 8 martie sau sfarsit de an scolar. Si ca sa nu ma duc la serbare lu' fi-miu cu mana in si anume stiti voi unde le-am facut doamnelor cate un aranjament floral. Nu este cine stie ce, iar trandafirii nu sunt printre preferatii mei in aranjamente, dar erau singurele flori inflorite din curte. Iata ce a iesit.

Primul concurs al lui Vlad

2009-05-26T14:06:00.007+03:00

Am fost, am participat, ne-am intors. Nimic spectaculos, dar participarea conteaza. A fost primul concurs de inot la care a participat Vlad. Din cei peste 300 de copii a fost cel mai mic concurent. ceilalti aveau cu peste 2 ani mai mult decat el. Important este ca nu a iesit pe ultimul lor si s-a prezentat onorabil. Noi am fost foarte mandri de el si inca nu ne dumirim de unde are atata forta si ambitie, mai ales ca s-a speriat cand a vazut bazinul de la Pitesti care are 50 de metri lungime si 8 culoare. Este cel mai mare din tara si credeti-ma ca pentru noi, oameni in toata firea, a fost impresionant si intimidant, daramite pentru un copil de 5 ani care trebuie sa inoate in fata a mii de spectatori. A trecut cu brio peste ambele probe: 50 m liber si 50 m spate. A scos timpi mai mari decat scoate la antrenamente, dar probabil din cauza emotiilor> 1:15 la 50 m liber si 1:13 la 50 m spate. Important este ce va face de acum incolo. Si eu si Ionut speram sa aiba puterea sa continue. In orice caz, daca pana la 10 ani nu poate mai mult decat acum, se va auto exclude din gasca viitorilor inotatori de performanta, asa ca nu ne facem prea multe griji deocamdata.

Alt aranjament floral

2009-05-26T13:59:00.007+03:00

Recidivez cu un alt aranjament floral. De data aceasta este din flori proaspete si urmeaza principiile Ikebana. Elementele principale sunt irisii: cel mai inalt reprezinta cerul, urmatorul, al carui inaltime este trei sferturi din primul, reprezinta omul, iar cel mai mic pamantul. Elementele secundare, adica florile de iasomie, sunt de decor. Vasul in care am facut aranjamentul este improvizat, dar mie imi place ce a iesit. Sper sa dureze. Iata pozele.

Aranjament de flori

2009-03-22T10:08:00.007+02:00

Priviti ce fac cu timpul meu liber :), nu ca as avea foarte mult, dar de curand mi-am descoperit placeri si veleitati pe care le ignoram. Am o deosebita placere sa va prezint aranjamentele mele din flori uscate. Nu sunt ele cine stie ce, dar... miros bine pentru ca am descoperit o "reteta" de parfumat florile uscate.

Gusturi si mirosuri de mult... apuse

2009-03-19T08:36:00.003+02:00

Dupa o vizita de week-end in Carrefour m-am ales cu o gaura in buget de vreo 200 de Ron si....un baton de salam de Sibiu. O sa va intrebati de ce. Pai, in primul rand pentru ca era la oferta, la juma' de pret, si, in al doilea rand, pentru ca imi era dor sa mananc salamul copilariei mele. Cu alte cuvinte, m-a lovit nostalgia....salamului. Salamul de care va vorbesc este produs de o firma care nu prea are legatura cu Sibiul, dar, ma rog, sotul meu m-a linistit si mi-a spus ca probabil astia aveau doar sediul social in alta parte decat orasul in care se producea pe vremuri salamul de Sibiu. Asa ca, cu avant pioneresc, imi fabric un sandwich cu cascal si salam. Musc, mestec si ....nimic. Am senzatia ca m-am pacalit. Salamul de Sibiu nu este salam de Sibiu. Poate m-am inselat. Mai musc o data, mai mestec inca o data si iar nimic. Nicio amintire, nicio senzatie cunoscuta, doar salam tare si unsuros. Ce mama lu' proces verbal este asta? Unde o fi salamul de Sibiu pe care mi-l aminteam eu? Cer pareri care implica degustari. Pana una alta salamul de Carrefour zace de vreo saptamana in frigider.

Leapsa cu carti a la Adi

2009-02-19T09:53:00.004+02:00

Am preluat-o pentru ca m-a pus pe ganduri - si asta pentru ca, de obicei, oricat de proasta ar fi cartea ma chinui sa o termin. Ce naiba, mai omule, eu nu ma gandesc niciodata la lucrurile care ma enerveaza - as ajunge in pragul unei crize de isterie. Ma rog, dupa circa juma' de ora de gandire si raz-gandire, top 3 a iesit asa:

1. Magicianul lui Fowles l-am inceput cand cineva povestea altcuiva cat de tare este romanul asta si ce interesant, dar imposibil de terminat pentru ca naratiunea este greoaie si dificil de descifrat. Era prin liceu cred. Nu imi aduc sa-l fi terminat. Sau, chiar daca l-am terminat nu-mi aduc aminte the end-ul.

2. Dusmancele - o poveste de iubire al unui laureat al premiului Nobel, Singer, parca. Sigur ca m-a atras pentru ca era de iubire si scrisa de un laureat al premiului Nobel. Insa povestea nu atrage deloc, este atat de banala si fara consistenta incat parea un soi de telenovela petrecuta in timpul Holocaustului - nimic fermecator, misterios sau incitatnt. Poate ca daca m-as apuca sa o citesc acum ar fi alta treaba, dar nu mai am imboldul necesar.

3. Jules verne cu toate povestile lui. Le-am inceput pe toate (cateva foi, nu prea multe), dar n-am putut neam sa le duc pana la capat. Nu ma intreba de ce ca nu stiu.

Amintiri de demult

2009-02-18T11:09:00.006+02:00

Amintirile sunt niste chestii tare ciudate. Te lovesc in moalele capului atunci cand nu te astepti si se tin scai de tine, chiar si o zi in intreaga sau, dupa caz, o noapte. Din razboiul meu de azi noapte cu amintirile iata ce a iesit: am re-descoperit vreo doua caiete de proza si poezie din anii studentiei si ai liceului. Citesc si nu ma recunosc deloc in poeziile acelea, desi unele dintre ele au fost publicate. Presupun ca structura mea sufleteasca s-a modificat consistent de atunci.
Joc erotic

Ce galop in jumatati!
Asa incepe jocul ...
Ochii alearga in jurul capului
al trupului.
Buzele petrec ochii, obrajii
barbia si , apoi, sfasietor
freamata.
Gura e imbracata doar c-o adiere.
mainile freamata mai sus de buric
si invaluie incert sanii.
Piciorul cauta pulpa
si se rataceste buimac
putin mai jos de glezna.
In final, dupa o cautare bezmetica,
trupul se rataceste in trup.
Un tipat - un raspuns.
Jumatate El, jumatate Ea.
Ce liniste divina! (24 iunie 2000)

Umanitate de gradul zero

2008-10-16T10:54:00.003+03:00

Vă amintiţi de fabula "Câinele şi căţelul" care se termina cu " eu voi egalitate dar nu între căţei"? Cam aşa este şi cu umanitatea şi milostenia: există, dar între oameni de acelaşi statut. Dacă nu vedeam cu ochii mei mei şi nu auzeam cu urechile mele poate nu credeam scena desprinsă parcă dintr-un banc prost. Se întâlnesc doi: un el şi o ea. El în cârje, ofilit şi trecut de 40 de ani, Ea mult mai în vârstă, cocârjată şi după textura hainelor cerşetoare. Dialogul ce urmează vi-l redau din memorie:
-Vai mamă, cum îţi duci tu tinereţile în cârjele alea? E rău cu picioarele?
-M-am ologit singur mamaie!
-Am avut şi eu un bărbat care era olog ca tine. Am umblat cu el pe vreame lu' ceauşescu pe la băi de nămol, m-am dus cu el şi l-a operaţie... Mi-au cerut ăia un milion să-l repare. Pe vremea aia un milion era bani nu glumă. Nu aveam. Pănă la urmă a murit săracu, aşa olog.
-Nici eu nu am bani mamaie. Mă târăsc pe aici.
-Lasă mamă că eşti tânăr. Uite (şi scoate din buzunar o hârtie de un leu) ia banii ăştia. Că nu sunt ai mei. Aşa cum au venit aşa se duc. Îi am şi eu din cerşeală. Fac eu alţii.
Şchiopul ia banii. Nu zice nici măcar mulţumesc şi o întinde parcă mai sprinten decât înainte. Baba se întoarce la drumul ei, bolborosind ceva despre cum sunt timpurile şi oamenii.
orice comentariu este, cred, de prisos. N-am văzut bani dăruiţi mai uşor decât cei ai babei.

Întru regăsirea timpului câştigat

2008-10-10T21:59:00.003+03:00

Un ceai fierbinte, un halat moale, o muzică adecvată şi mă întorc de unde am plecat: scrisul. Acum ceva timp credeam că anii au trecut peste mine fără să mă mişte din loc, că am rămas aceeaşi veşnică adolescentă un pic prea serioasă pentru vârsta ei. Revelaţie! Acum seriozitatea mea de atunci mi se pare deplasată şi chiar plictisitoare. De abia acum câteva zile am realizat că nu mai sunt ce eram, că anii au trecut peste mine cum trec anotimpurile într-un an, iar fiecare an este mai câştigat ca celălalt pentru că are ceva în plus faţă de celălalt şi ceva în minus faţă de cel care va urma. Cu riscul de a deveni patetică într-un monolog deloc ticluit dinainte pot să declar cu mâna ăe inimă că fericirea este o himeră şi sunt binecuvântate doar clipele în care te simţi cu adevărat TU. Am realizat că am fost fericită de mii de ori fără să o ştiu şi conştientizând asta am fost fericită, din nou. Cineva îmi spunea astăzi că se simte o persoană bătrână, fără libertate, încătuşată în idei preconcepute. Trist. Fericirea nu înseamnă neapărat libertate. Poţi fi mai fericit în lanţuri decât cei care au mâinile libere. Nefericit eşti când nu realizezi că eşti fericit. Hai că am dat-o în filosofie şi ne prindem cu toţii urechile. Ideea este că am revenit la vechile obiceiuri, după o pauză prea lungă.

Mă "pipi" în coş şi mă "caca" pe capac

2008-07-16T11:25:00.005+03:00

Mai demult m-am gândit să ţin un jurnal cu toate întâmplările prin care trece Vlad. Nu am reuşit. Nu reuşesc să fac lucrul ăsta nici cu Alex. Le scriu în caieţele doar evoluţia lor biologică pentru că nu reuşesc să ţin pasul cu dezvoltarea lor emoţională şi comportamentală. Sper doar ca la bătrâneţe să nu fiu într-atât de senilă încât să nu-mi aduc aminte trăznăile copiilor mei căci ar fi păcat. Astea sunt cele mai savuroase. De pildă, doar în decurs de doar o săptămână Vlad a reuşit să achiziţioneze două "buline negre" (de la mine fireşte). Iată pentru ce. Zi de duminică, musafiri în curtea din spatele casei, bălăceală maximă în piscină. La un moment dat, Vlad dispare din scenă şi revine după mai bine de 10 minute, dar în haosul creat după cum vă spuneam nimeni nu a observat că a lipsit un pic mai mult. La ceva timp, fina mea, care este însărcinată, intră în casă pentru a merge la toaletă. Se întoarce rapid femeia, într-o stare de uşor dezgust, dar pe care nu l-a băgat nimeni în seamă, tot din cauza haosului general. După doar 10 minute intru şi eu în casă ca să-l schimb pe Alex şi să-l spăl. Cum intru în baie mă isterizez maxim: capacul toaletei arăta greţos, mirosea într-un fel anume, iar pe jos recunosc picăţele de "caca". Primul gând a fost că cineva a ratat gaura de la "veceu" şi a stropit împrejur. Să fi fost fina? Să fi fost alt musafir?Mă apuc să curăţ mizeria, îngreţoşată şi înjurând de mama focului pe ăla care a făcut-o. Mă luminez la minte brusc când îmi aduc aminte că Vlad a dispărut pentru mai mult timp în casă. Îl chem şi cer explicaţii. Cu faţă de milogul SRL îmi explică: "M-am luat cu joaca în piscină şi m-am ţinut mai mult. Mă găbeam tare şi nu am văzut că est capacul lăsat şi am făcut caca pe el. Da' după aia l-am şters." Realizez că îl ştersese cu tot sulul de hîrtie igienică, pe care îl aruncase în WC, care la rândul lui se înfundase. Mi-am pus mâinile în cap, dar n-am putut să-mi abţin un surâs. Dacă nu eram eu implicată în poveste probabil că aş fi râs cu gura până la urechi. Am certat copilul, cum îi stă bine unei mame şi l-am lăsat să se întoarcă la joacă, cu promisiunea, smulsă în fugă, că nu o să mai facă altădată şi chiar dacă se mai întâmplă să mă cheme pe mine să-l ajut să strângă mizeria.
Cea de-a doua bulină a câştigat-o zilele trecute când l-am surprins că se pipi în coşul de gunoi din bucătărie. Din nou, isterie maximă. Se uita la desene animate, s-a ţinut pînă în ultima clipă şi ca să nu facă pe el s-a orientat spre coşul de gunoi din bucătărie. De data asta a strâns el, a plâns cu lacrimi de crocodi, rugându-mă să-l iert că nu a vrut, dar "aşa mi-a ieşit mie din cap". Eu m-am gândit că este tare nostim să auzi întâmplări de genul ăasta de la alţi părinţi, dar când le fac ai tăi te apucă amocul. Însă, pe principiul că nu se mai întâmplă altădată aceeaşi fază, l-am iertat. Şi l-aş ierta, din nou, pentru toate prostiile, cu o singură condiţie: să mă facă părtaşă la ele, să-mi spună de ele şi să mă lase să-l ajut.

Singură

2008-06-04T13:01:00.003+03:00

Este una din acele zile... Şi în zilele de genul ăsta, culmea, sunt mai lucidă ca oricând. Ştiu exact ce trebuie să fac şi toate îndatoririle mi le îndeplinesc cu acurateţea unui robot programat cu mult timp înainte. Obişnuiam să cred că zilele astea vin doar când eşti tânăr şi ai nelinişti metafizice sau te-ai certat cu părinţii ori iubeşti fără speranţă. Aiurea. Pe mine mă găsesc când mi-e lumea mai dragă. De exemplu, mă trezesc într-o dimineaţă cu soare şi flori la fereastră, îmi beau frumos cafeaua, îmi fumez ţigarea (vorba vine), trag aer în piept şi după ce închid fereastra mă prăbuşesc în pat, cu ochii holbaţi la vreo emisiune tâmpă din care nu pricep nimic. E clar.. e una din zilele acelea, mă gândesc, şi încep să-mi fac în cap planul. Mă voi holba la emisiunea tâmpă până se termină, iar genericul mă va adormi cu siguranţă. Când fac ochi, din nou, simt nevoia să bag în mine junk food. Nu găsesc mai nimic prin casă şi mă mulţumesc cu un măr deja scofâlcit. Mă trântesc, din nou, în pat. De data asta sting televizorul că nu mă mai ajută la nimic să privesc prin el. Stau ca moartă cu telecomanda în mână, fără să mă gândesc la nimic, probabil o eternitate, în realitate doar vreo 5 minute. Oftez lung şi iau în mână o carte. Ştiu că nu mă ajută la nimic, nu ăsta e remediu, dar m-am obişnuit să urmez aceiaşi paşi ca în tinereţe. Citesc zeci de pagini şi când deschid cu adevărat ochii nu recunosc nimic din ce am citit mai înainte. Mă ridic din pat şi bat casa în sus şi în jos, fără nicio preocupare, fără vreun gând, fără vreo simţire: sunt singură. Eu cu mine şi nimeni altcineva. Ăsta era un gând care mă speria altădată, acum mă linişteşte. Pe la jumătatea zilei îmi vin cât de cât în simţiri. Constat că am spălat toate vasele care erau în chiuvetă, am schimbat copilul de vreo 3 sau 4 ori, ba chiar i-am dat să şi mănânce, dar nu-mi mai amintesc toate astea. În schimb, îmi amintesc că am fost .... singură, eu cu mine.

Caut profesionisti. Ofer recompensa!

2008-05-29T18:47:00.005+03:00

Nimic nu se misca in tara asta fara Pile si Relatii, cea mai buna publicitate este cea orala (din gura in gura) si cel mai bun prieten al tuturor este banul. Si acum ca mi-am facut introducerea, sa va zic de cine imi este teama cel mai tare: de medici si de contabili. Cu astia niciodata nu stii cum sa procedezi si oricum a-i da-o, tot tu esti in pierdere. Pentru necunoscatori si ne-apropiati trebuie sa spun ca, spre nefericirea mea si a bebeului cel mic, am fost internata o saptamana (una intreaga) in spital pentru o bronsiolita a lu' asta micu'. (Cu ocazia asta am aflat tot soiul de date medicale si denumiri pe care alta data nu mi le puteam explica). Totul s-a intamplat intr-o stupida zi de joi care de dimineata nu se anunta a fi una asha de dramatica cum am simtit-o eu mai tarziu. Vestea medicului de familie ca ne da bilet de internare mi-a cazut in moalele capului. Eu nu am fost internata in spital decat de doua ori in viata mea si atunci a fost pentru ca nu puteam naste acasa. In fine, cu beletu' in mana ma prezint la Urgenta Copii. Prima intrebare pe care mi-o pune medicul de garda: "Aveti mucegai in casa?" Ma gandesc cateva secunde si ii spun femeii: " Ultima oara cand l-am cautat, nu l-am gasit. Deci cred ca nu-l am". Nu pare deloc multumita de raspunsul meu, dar dupa vreo 5 minute, timp in care mai avea putin si imi cerea si numarul de la pantof, imi consulta copilul. Fara sa-mi spuna si mie macar ce diagnostic ar putea sa-i puna, ma trimite cu "doamna infirmiera" sus pe sectie. "Bun, gandesc eu, poate aflu pe sectie ce boala are bebe". Cu inima in gat, fara sa cunosc nici cat de grav este si nici ce o sa se intample in continuare, o urmez pe infirmiera care, surpriza!, urla din toti rarunchii si vorbea aproape porcos la telefon. Cele 2 minute cat a durat calatoria cu liftul pana la etajul 8, ea a tipat in continuu pentru ca interlocutorul nu o auzea. Halal sa-i fie! nervii imi erau intinsi la maxim si imi doream foarte tare sa-i smulg telefonul de la ureche si sa-l izbesc de pereti. M-am abtinut cu greu. Ajung pe sectie si astept cu copilul aproape 2 ore sa vina un medic sa-l vada. Doua ore in care copilul meu de abia respira, iar asistentele ii pusesera si branula, ca sa scape de-o grija. Abia dupa ce am dat vreo doua telefoane la conducerea spitalului, a venit medicul de garda sa-l vada. In cateva minute i-a fost dat un diagnostic si a si inceput tratamentul. Dupa mii de intrebari aflu de la medic ca are bronsiolita si ca nu stie cat va dura tratamentul. Ca sa-l faca pe micut sa se simta mai bine mai repede, cere asistentei sa-i fac aerosoli. Dupa vreo 10 minute aia vine si zice ca trebuie sa urc la reanimare ca pe sectie ele au doar un aparat stricat care nu merge innodat. Imi inchipuiam ca acest aparat este de dimensiuni considerabile, dar cand ajung la locul cu pricina constat ca este vorba de un aparat ceva mai mic decat o cutie de pantofi. Fir-ar sa fie, nu puteau sa coboare aparatul in loc sa urc eu cu copilul? Mai mult, in zilele cat am stat acolo nimeni nu zicea nimic: nici cum evolueaza boala, nici ce tratament i se face copilului, nici cat vom sta in spital. Am fost nevoita sa trag cu ochiul pe fisa de tratament. Aaaa, si inca ceva, nu am stiut ce doctor trateaza copilul decat dupa vreo 4 zile pentru ca pana atunci au venit sa-l "vada" vreo 5 medici rezidenti, vreo 4 medici de garda si vreo 4 randuri de asistente care nu aveau nici ecusoane si nici bun simt sa se prezinte. Astia-s profesionistii Spitalului din Constanta. Si inca astia de la copii se comporta frumos...ziceau mamicile care era internate pe acolo. Despre ce povesti am aflat cat am stat pe acolo, in alt episod. As putea sa fac un roman foileton pe tema asta.

De dragoste, pur şi simplu

2008-04-16T17:03:00.004+03:00

O adiere, un cuvânt, o atingere, dar mai ales mirosul pielii....Se strâng toate în stomac şi se transformă, ciudat cum toate trec prin stomac, nu?, în mii de fluturaşi coloraţi. Apoi florile sunt cînd albe, când roşii, copacii sunt toţi verzi, apele albastre şi limpezi de cristal, vântul miroase a primăvară, iar oamenii sunt toţi frumoşi. Un cântec dulceag îţi răsună mereu în urechi şi pe buze îţi năvălesc toate cuvintele frumoase din dicţionarele tuturor limbilor pământului. Un zâmbet ţi se deschide pe faţă din 5 în 5 minute şi ochii îţi sclipesc ca diamantele. Inima goneşte cu mii de bătăi pe minut, pulsul ţi se accelerează nebuneşte, iar tâmplele îţi zvâcnesc necontenit. Picioarelor le-au fost ataşate aripi mari şi albe, de înger, iar mânile au fost conturate cu creioane cerate, în culori vesele. Cerul se apropie atât de mult de tine încât ai impresia că dacă te-ai ridica puţin pe vârfuri îl vei atinge cu creştetul. Umbletul se transformă în paşi de dans şi fiecare cuvânt este o notă muzicală, mîinile descriu în aer mişcări de zbor divin şi deodată te trezeşti că eşti zeu.. pentru o secundă. Depinde de tine să multiplici secundele în minute, minutele în ore, orele în zile, ca să ai o viaţă plină de dragoste.
Love Will Always Find You, Peter Smith

Rise and shine că eşti Sub Anestezie

2008-04-11T10:48:00.004+03:00

Mă aşteptam la cu totul altceva când m-am hotărât să văd AWAKE, deşi fusesem pusă în gardă de micul sinopsis al lui Adi. Îmi fusese recomandat ca un film psihologic şi mă aşteptam ca asta să şi fie, dar n-a fost aşa. Face parte din ciclul poveştilor cu "era să fie odată". Singurele secvenţe care puteau fi exploatate (cele din timpul anesteziei şi trăirile personajului în acele momente) spre latura psihologică nu au fost deloc extinse. Replicile actorilor au aproape toate rol de sentinţă şi de adevăr absolut (urăsc chestia asta pentru că ai tendinţa în timpul vizionării să dai forward), iar de pe la mijlocul filmului poţi intui finalul. De exemplu, puteam să bat pariu că mă-sa lu' Clay o să-şi dea inima pentru fi-su. Era previzibil din momentul în care nu-ştiu-cine a spus că au amândoi, adică ea şi ficior-su, o grupă de sânge rară. În plus, intriga nici măcar nu e bine conturată, iar motivul pentru care echipa de medici se hotărăşte să-l căsăpească pe blondul, bogatul, dar nefiresc de naivul Clay este ambiguu. Una peste alta, să nu vă aşteptaţi la cine ştie ce minune de film, dar băieţii care un ceva pentru divele blonde şi buzate o pot vedea pe Jessica Alba în nişte ipostaze mişto. Filmul poate fi, cel mult, o dramă uşor poliţistă, dar nu un film psihologic. Aaaa, iar finalul este un semi happy-end cu "rise and shine măi blondule ca să ne meargă şi nouă bine azi".

Ce vor bărbaţii?

2008-04-10T13:10:00.004+03:00

Credeam că am trecut demult de faza asta, când prietena unei prietene ( că ştiţi că aşa se duce vorba...) mi-a povestit, sub formă de bârfă bineînţeles, despre începutul sfârşitului unei poveşti de amor ghebos dintre prietena acestei prietene de care vă povesteam şi amantul ei. N-aţi înţeles nimic, aşa-i? Nici eu la început, dar după vreo 3 cafele şi vreo 100 de întrebări ajutătoare reuşesc să mă dumiresc: Ea, să zicem doamna Y, se desparte de bărba-su, cam mitocan şi gelos, pentru domnul, să-i zicem X. După vreo câteva luni, doamna Y rămâne însărcinată şi îl anunţă pe dl X că va fi tătic. Nu tu cerere în căsătorie, nu tu sula în coaste să se mute împreună, ci doar că va fi tată. Domnul cu pricina intră în panică, pentru că vezi Doamne nu era gata să joace rolul ăsta, şi caută cuvinte meşteşugite, la alte doamne şi domnişoare, pentru a o anunţa pe doamna Y că el refuză să joace partea asta de piesă. Curând, doamna Y pricepe şi singură cum stă treaba şi se resemnează cu gândul că va avea un copil.
Povestea nu m-a impresionat prea mult pentru că în viaţă ne facem singuri alegerile şi trebuie să fim conştienţi că vom trăi cu ele pentru tot restul vieţii noastre. Aaa, şi doamna cu pricina este şi una la care te-ai fi aşteptat să păţească aşa ceva. Dar nu am putut să nu mă întreb, a mia oară, ce vor, de fapt bărbaţii? Ăia care nu s-au căsătorit încă vor familie, copii, o casă a lor, mâncare gătită de mâna muierii de care s-au legat? Pentru că după ce semnează actul au remuşcări, că cică sunt prea legaţi de mâini şi de picioare, ea nu mai miroase ca înainte, a parfum, ci a ceapă prăjită, copilul ţipă prea tare, mâncarea este prea sărată, etc, etc. Atunci, hop la divorţ. Cică nepotrivire de caracter şi idei. Împart pînă şi chiloţii pe care i-au luat împreună când au fost la Mall, copilul rămâne la ea, casa la el şi a-i putea spune că treaba e ca şi rezolvată. Dar nu. Când vine hotărârea judecătorească, el are, din nou, remuşcări: a lăsat-o fără casă şi a trimis-o la mă-sa înapoi cu un copil. Stă omul şi cugetă şi îşi dă seama că ciorba nu era aşa de nasoală, iar spre seară muierea lui mirosea chiar bine, iar spre dimineaţă ăla micu' nu mai urla aşa de tare. Aşa că se duce la uşă la soacră-sa, îi declară iubire veşnică fostei neveste, iar aia, ca tuta, pune botu'. Şi povestea se repetă la nesfârşit ca într-un film prost cu Bahmu şi Prigoană. M-am săturat să aud că bărbaţii ştiu ce vor şi acţionează în consecinţă, că trebuie să mergi pe mâna lor, protectoare bineînţeles, în viaţă, dar şi în afaceri, că trebuie să le mai faci şi friptură în loc de ciorbă, să porţi o bluză pe gât ca ei să se holbeze în decolteul altora şi tot aşa. Dar cum v-am mai spus, eu am trecut peste faza asta...

P.S. I Love You

2008-04-07T11:31:00.007+03:00

Şi încă ceva mai mult.Un El şi o Ea, o poveste normală de dragoste până când El moare. Ce urmează după El este inedit şi frumos şi îţi poate smulge şi câteva lacrimi. Ingredientele sunt muzică irlandeză, glumiţe de bun simţ şi multe scrisori de dragoste. Happy-end-ul se transformă în altceva, nu spun ce că după aceea nu vă mai uitaţi la film. Cert este că filmul trebuie văzut în doi că are un efect devastator asupra corazonului femeiesc şi se poate ca băieţii să se lipească şi ei de ceva. Nu este de nota 10, nici măcar de 9, dar ideea este inedită. Vizionare plăcută celor care vă încumetaţi să pierdeţi vreo 90 de minute într-o seară romantică! Aaaa şi iubiţi-vă mult cât încă mai puteţi şi aveţi cu cine.

Citeşte şi dă mai departe!

2008-04-03T16:13:00.005+03:00

Nu-mi plac jocurile astea, dar să onorezi unul la câteva luni este un compromis mic. Aşa că am preluat interviul de mai jos de la Rox, dar nu am cui să-l dau mai departe. Din nefericire sau prea multă fericire, lanţul se rupe la mine, chit că o să am o mie de ani de ghinion, o să mi se înfunde canalizarea şi o să rămân în pana prostului când mi-e lumea mai dragă.

1.Ziua cea mai frumoasa: când a făcut Vlad "Oa"

2.Lucrul cel mai usor: privitul în gol

3.Cel mai mare obstacol: nu am avut până acum

4.Cea mai mare greseala: să dai cioara din mână pentru găina de pe gard

5.Cea mai mare infrangere: abandonul

6.Prima necesitate: afecţiunea

7.Nu exista?!: ba există

8.Cel mai mare defect: să încerci să mulţumeşti pe toată lumea

9.Cea mai periculoasa persoana: cea care nu te priveşte în ochi când vorbeşte cu tine, îşi roade unghiile şi zâmbeşte mult, dar pe la spatele tău

10.Cel mai urat sentiment: ura

11.Cel mai frumos cadou: florile

12.Cel mai bun remediu: somnul liniştit

13.Protectia efectiva: eu însămi

14.Cele mai necesare persoane: familia

15. Sentimentul cel mai frumos: iubirea copilului

Cea de-a doua minune a familiei mele

2008-04-02T13:27:00.006+03:00

Pentru că cineva mi-a zis astăzi că ar vrea să-i fac cunoştinţă cu cel de-al doilea copil al meu, dar că nu prea are timp să vină să-l vadă, am pus câteva fotografii pe blog cu bb2. Aceasta este cea de-a doua minune a familiei mele: Alexandru Ioan, de 3 luni.
P.S. Mulţumiri pentru poze viitorului meu cumnat! Ştie el care este.

Un copil vs. rate la maşină

2008-04-01T15:46:00.003+03:00

Oare ce-o fi mai avantajos? Să plătesc lunar câte 8 milioane pe lună, timp de 5 ani, pentru un BMW sau Mercedes sau să cresc un copil? Sunt mulţi care pun problema în felul ăsta şi nu degeaba. După numeroase cercetări, documentări, search-uri pe net, dar mai ales nervi şi timp irosit, ajung la concluzia că nu am voie să câştig mai mult de 8 milioane, cât îmi dă statul român, ca să îmi cresc copilul. Orice bănuţ pe care l-aş putea câştiga stând acasă cu prâslea al meu, timp de doi ani, se consideră a fi ilegal, deci eu aş face o infracţiune dacă aş munci şi deci aş fi o infractoare. Trebuie să mă descurc cu cele 8 milioane pe care statul român mi le dă de drept pentru că am muncit mai mult de 12 luni la rând (?!). Nu trebuie să vreau mai mult pentru că ar însemna că încalc legea. Trebuie să fiu, probabil, recunoscătoare că primesc banii ăştia, să ridic ode măreţe prea iubitului conducător al prea frumoasei noastre ţări. Cu alte cuvinte, dacă vrei să-i oferi copilului tău o viaţă mai bună eşti un infractor notoriu. Ţi se sistează indemnizaţia de 8 milioane, ba chiar îţi cer banii înapoi şi te mai arată şi lumea pe stradă cu degetul că te cheamă ăia cu caşchete să dai declaraţii. Şi atunci cum să nu se întrebe unul sau altul: la ce bun un copil când pot să-mi iau maşină nouă? Că statul român, ca şi statul degeaba, dăunează grav sănătăţii tale. În loc ca banii ăia pe care îi suportă bugetul de stat să fie un ajutor şi să-i permită mamei sau tatălui care poate munci şi de acasă o oră-două pe zi, devin o corvoadă. Cu alte cuvinte, guvernanţii României muncitoare te împing la rău. Ba chiar te stimulează să eludezi, cu bună ştiinţă, legea de kko. Aşa că viitoare mămici şi viitori tătici, dacă găsiţi o metodă să-i fraieriţi pe ăştia care zic că apără legea de kko, faceţi copii, dacă nu.... luaţi-vă o maşină!

Summitul NATO sau cum să-ţi iei o zi liberă

2008-04-01T08:44:00.000+03:00

"Noroc" că vine Bush la Constanţa să mai stea constănţenii acasă, să se reducă şi numărul maşinilor de pe străzi, să se strângă gunoaiele de pe stradă şi să se planteze lalele înflorite deja pe marginea şoselelor. Însă cum în România nimic nu merge ca pe roate mai multe sunt neajunsurile. Ca de exemplu: bunica nu poate ieşi la fereastră să-l vadă şi ea pe domn' Bush că riscă s-o împuşte lunetiştii, copilul meu trebuie să stea acasă că-i închisă grădiniţa şi să-mi facă mie capu' mare, s-a dus naibii şi programarea mea la salonul de înfrumuseţarea şi etc. etc. etc. Dacă stau să mă gândesc mai bine... ce mama lu' proces verbal caută ăsta la Constanţa? Doar aşa să ne strice nouă programul? Că vine şi oricum nu ne dă nimic - nici dolărei, nici cuvântări alese, nici măcar o bucată de cingo din ăla de la ei din America. Ba mai mult, vine să ia, tot de la noi, ăştia mai năpăstuiţi - că să nu credeţi că lalelele alea înflorite nu sunt plătite din banii noştri sau caşchetele care fac de pază nu iau pentru orele suplimentare nişte bănuţi în plus, tot de la noi. Bre nea Boschete, n-ai putea mata să stai la Americutza acolo liniştit şi să venim noi la tine?
P.S. Poza de mai sus este un "retuş" a lu' nea Bush, găsită pe un blog de-al nostru: retusuri.blogspot.com

Dulcele stil epistolar

2008-03-30T10:29:00.001+03:00

Dacă nu aş fi citit "Cutia neagra" a lui Amos Oz aş fi fost un pic mai netoată la sfârşitul vieţii mele. Acest evreu dă un alt sens stilului clasic epistolar. Scrie un roman de vreo 300 de pagini, compus numai din scrisori, reuşind să creioneze superb o poveste de dragoste ratată, singurătăţi neasumate, tragedii interioare, frustrări cauzate de fanatism religios, dar mai ales să traseze liniile realităţilor din Israelul de azi: dezrădăcinările israelienilor plecaţi de acasă, conflictele politice şi sociale. Romanul e scris cu atâta pasiune şi forţă încât personajele par să-şi joace drama chiar în faţa ochilor tăi. Părerea mea este că poate fi folosit foarte uşor pentru un block buster. A fost făcut un film după această carte, dar nimeni nu a auzit de el, iar eu nu am de unde să-l iau. Filmul se numeşte Kufsa Sh'hora, care se pare că în ebraică înseamnă "Cutia neagră". Dacă daţi peste el pe undeva, please atenţionaţi-mă şi pe mine. Specialiştii susţin că Oz este unul din foarte posibilii câştigători ai viitoarelor Premii Nobel pentru Literatură.

Taximetristul mitocan

2008-03-27T20:54:00.002+02:00

Nimic nu merge în ţara asta din cauza "ciobanilor". Bunul simţ a murit demult, dragii mjie. Măduc azi să plătesc diverse facturi şi datorii la bancă. Parchez maşina în faţa unui taximetru şi în secunda doi aud - de-mi ţiuie şi acum urechile - tiiiiiiittttttttttttiiiiititititit. Ridic ochii şi îl văd pe nenea taximetristul gesticulând violent. Mă gândesc că poate am o roată spartă sau mi-a căzut numărul de la maşină. Îi fac un semn de liniştire cu mâna - nu de alta, dar cu maşinile la mâna a doua se poate întâmpla orice aşa din senin. Însă nenea taximetristul continuă să gesticuleze, de data asta mai abitir ca prima oară, şi îl văd că dă mărunt din buze. Cobor, hotărâtă să-l liniştesc pe bietul om. El deschide fereastra cu un gest nervos şi începe să turuie. Nu are rost să redau ghiolbăniile ce i-au ieşit pe gură, dar ideea era că "proasta", "nesimţita" şi "ochelarista chioară" de mine nu am văzut că acolo e staţie de taxi şi am parcat prea aproape de el. Uluită de pleiada de cuvinte care i-a ieşit omului din gură rămân pironită în loc şi-l întreb pe nenea dacă e "nevricos" din fire. El mai turuie nişte ameninţări la adresa mea şi pare hotărât să iasă din maşină să-şi facă dreptate cu pumnul de parcă era staţia de taxi a lu' mă-sa. Ca să nu isc un scandal mă urc şi eu în maşină, dau un pic mai în spate şi îi urez din suflet ghiolbanului să i se spargă toate cauciucurile, să i se înfunde carburatorul, să-l amendeze poliţia pentru nepurtarea centurii de siguranţă şi să-i tragă clapă toţi clienţii pe care îi va mai lua pe ziua de azi în maşină.

Nimic mai trist ca soarele de martie

2008-03-26T12:26:00.002+02:00

Ai fi crezut că s-a dus iarna drăguţa şi ne-a lăsat doar cu penibilele noastre tristeţi provinciale de primăvară. Dar azi a nins. Şi a nins viscolit ca atunci când Cerul se supără pe Pământ şi scuipă venin. Nu mi-era mie de frig sau de zăpadă că stăteam la căldurică în casă, doar că brusc m-a apucat o durere nasoală de cap şi-mi piuiau urechile în draci. Şi deodată m-am gândit că treaba aia şi bla bla-urile cu încălzirea globală sunt pe bune şi că în curând, foarte curând, o să murim naibii cu toţii şi o să lăsăm în urmă numai praf. Adică... atât o să rămână din mine şi cei dragi? Groaznic de puţin...şi înecăcios. Când după vreo oră a apărut soarele a fost mai trist decât înainte. Rămăsesm doar cu durerea de cap şi pierdusem şi zăpada şi ţiuitul din urechi.

Invitaţie la o salată de .... varză

2008-03-25T19:07:00.000+02:00

Am facut-o şi pe asta - mi-am făcut blog. Mi-a spus cineva (nu spui cine, persoană importantă) că dă bine la CV, face bine la buzunar, dar şi la suflet. Şi pentru că zilele astea tot nu aveam mare lucru de făcut - în afară de crescut copii, făcut mâncare şi curăţenie - am zis că nu strică să mă destind niţel. Şi m-am apucat să scriu - cică asta ştiu să fac eu cel mai bine (fără să pun la socoteală etapa copii reuşiţi). Probabil că voi scrie cel mai adesea despre cât de mult cresc băieţii mei într-o singură zi, mă voi minuna în faţa copacilor înfloriţi, voi da sfaturi practice despre cum se scot petele de ciocolată de pe bluzele copiilor şi tot aşa. Dacă voi avea timp şi spaţiu suficient voi scrie şi despre mine şi cealaltă eu, în diverse ipostaze.

P.S. Dacă nu v-aţi dat seama asta a fost o invitaţie nereuşită la o salată de ... varză.